Pr. Pop Ioan-Ersiliu, preot paroh
A. Istoricul comunitǎţii parohiale
Complexul de clădiri din strada Azilului nr. 4 Sibiu, este asociat în literatura de specialitate cu mai multe instituţii: spital, biserică parohială, azil, mănăstire. Într-un document din 1292, despre vechiul Spital se precizează că a fost o casă-domus folosită drept spital şi unde fraţii cruciaţi din Ordinul Sfântul Duh precum şi ,,cei supuşi lor să slujească liturghia şi, după putinţa lor din milosteniile făcute lor sau ce li se vor face de aici înainte de către credincioşii lui Hristos, să vină în ajutorul celor slăbănogi, venetici şi şchiopi, uşurându-i de nevoi ”.
B. Istoricul bisericii parohiale, Istoria zidirii ei
Biserica Spitalului a fost amintită o singură dată în secolul al XV-lea. În perioada următoare condiţia bisericii în secolul al XVIII-lea reiese dintr-un document ce poartă pe reversul său numele preotului paroh Daniel Filtsch. Potrivit însemnării, Biserica Spitalului era destinată bonavilor, călătorilor şi negustorilor care cu greu găsesc loc în celelalte biserici. Viaţa religios-liturgică ritmată de sunetul clopotului era întreruptă de evenimente neplăcute ca incendiul provocat în 1509. Viaţa liturgică va fi des marcată de ceremoniile de înmormântare din interiorul şi exteriorul bisericii. A fost semnalată existenţa cimitirului de la Biserica Azilului, precum şi ipoteza că aici a fost primul cimitir şi cea mai veche biserică a coloniştilor. Trebuie menţionat că terenul viitoarei biserici a Azilului era mlăştinos, albia majoră a râului numit în Evul Mediu Cibin lărgindu-se până la baza terasei. De acolo de sus, de pe terasă, veneau alte pâraie. Prima grijă a celor dintâi constructori a fost să dreneze apa prin şanţuri. În alte locuri învecinate viitorului Spital au fost amenajate canale din scânduri; mai târziu chiar prin curtea bisericii a trecut un canal din cărămizi venit dinspre sud.
Arhitectura (plan, dimensiuni, materiale de construcţie)
Prima obligaţie a călugărilor din contractul încheiat cu comunitatea sibiană presupunea amenajarea unui lăcaş de cult. Construcţia bisericii nu a putut începe odată cu semnarea contractului. Organizarea comunităţii monahale şi permanenta nevoie de bani au cerut timp. Călugării au improvizat la început o construcţie din lemn. Doar teoretic construcţia din material durabil era simplă şi se putea realiza prin adosarea spre est, pe un teren nefolosit, a unui cor şi a unei abside poligonale la vechiul plan dreptunghiular. Zidurile altarului au suferit până astăzi mai puţine transformări decât nava. După coborârea recentă a nivelului de călcare, se văd bazele nervurilor care sprijineau bolta şi fragmente de pavaj. Zidurile corului şi absidei erau sprijinite din exterior de contraforturi din cărămizi cu fundaţii din pietre evidente arheologic. Fragmente din zidăria unor mese din cărămizi (altare) şi a scărilor de acces la ele au fost descoperite în cor şi sacristie. Masa din cărămizi din acelaşi loc şi soba lasă loc ipotezei că sacristia a fost permanent folosită ca loc de rugăciune pentru călugări. Un ancadrament din goticul târziu, încastrat în nişa sacramentală din peretele nordic al absidei altarului este dovada unei reparaţii ulterioare. Astăzi, pe tencuiala arcului din altar, mai este vizibil anul 1761. Clopotul, care deserveşte astăzi biserica poartă anul fabricării 1509, cu inscripţia ce însoţeşte datarea: ad iuva nos deus. Cedată după 1906 Primăriei oraşului, biserica Azilului a devenit doar o preţioasă relicvă istorică, un teren de cercetare arheologică şi de discuţii nefinalizate asupra refuncţionalizării. Aceasta rămâne pentru ochiul privitorului doar o construcţie surprinzătoare prin dimensiuni şi trăinicie, neputând fi folosită pentru slujbele religioase. O bună perioadă de timp biserica a devenit un inedit decor pentru spectacole de teatru, pentru expoziţii de pictură şi fotografie, iar în incintă vizitatorii puteau admira liniile arhitectonice superbe (arcuri gotice) şi chiar o importantă colecţie de pietre funerare ale vechilor breslaşi saşi. Clădirea bisericii a fost inclusă, de asemenea, în categoria locaţiilor ce au găzduit reprezentaţii în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, în anul 2007 – an în care Sibiul a deţinut titlul de capitală culturală europeană. Situaţia bisericii Azilului era paradoxală. Nimeni nu contesta importanţa istorică a monumentului, dar puţini păreau interesaţi de tema evoluţiei bisericii. Prea puţini edili se întrebau la ce ar putea folosi clădirea bisericii şi nimeni nu era dispus să investească într-un pustiit, dar de nepreţuit, monument istoric. Aflată în proprietatea Oraşului, iar mai târziu a Consiliului Judeţean Sibiu, după mai multe încercări şi dermersuri, în anul 2010 biserica este transmisă cu drept de folosinţă în favoarea Arhiepiscopiei Sibiului. În 1988 este numit la Biserica Azilului pr. Ioan Trifan care a slujit până în anul 2007 într-o capelă amenajată în incinta azilului. Ca urmare a reorganizării bisericilor ortodoxe din Sibiu, bisericii Azilului i-a fost arondată încă o parohie, numită parohia Sibiu - Cetate III. Începând cu 1 octombrie 2007 la Biserica Azilului a fost numit ca paroh, alături de pr. Trifan, pr. Dumitru Munthiu, dată de la care vor demara efectiv lucrările de reabilitare, fiind salvată astfel de la ruinare cea mai veche biserică din Sibiu. Cei doi preoţi vor sluji în biserica restaurată până la data de 31 august 2013, odată cu pensionarea acestora. Eforturile de restaurare şi înnoire a bisericii - monument istoric - depuse de cei doi preoţi-parohi se vor concretiza prin slujba de târnosire săvârşită de către IPS Părinte Mitropolit Laurenţiu, la data de 31 oct. 2010, în prezenţa unui însemnat sobor de preoţi, dar şi a credincioşilor ce au umplut la maxim sfântul lăcaş. S-a scris atunci o importantă pagină de istorie a multisecularei biserici. După toate intervenţiile şi transformările pe care biserica le-a suferit de-a lungul vremii, în prezent sfântul lăcaş este împărţit în naos şi altar, despărţite de un iconostas din lemn de brad, cu icoane pictate în ulei. Planul dreptunghiular al bisericii (vezi anexă) este în formă de navă, susţinută pe şase stâlpi zidiţi. Dimensiunile altarului sunt de 10,30 m / 6 m, iar ale naosului sunt de 18,67 m / 10,90 m, având suprafaţa totală utilă de 252,66 mp, cu o grosime a pereţilor de 1 m. Aşa cum cum a fost încă de la începuturi, şi astăzi biserica se află în aceeaşi locaţie, având curte comună cu Azilul-Spital, instituţie social-medicală ce se află în administrarea Consiliului Judeţean Sibiu.
Pictura
Obiecte vechi de cult
Manuscrise şi cǎrţi vechi
Pomelnice şi alte înscrieri sau inscripţii
Şirul preoţilor parohi
Primul preot slujitor la biserica din cadrul Spitalului-Azil a fost Ioan Trifan în perioada anilor 1988-2013. Începând cu 1 octombrie 2007 la Biserica Azilului a fost numit ca paroh, alături de prǎrintele Trifan, preotul Dumitru Munthiu, slujind împreunǎ pânǎ în toamna anului 2013. Aceştia au fost urmaţi, din data de 1 octombrie 2013 de preoţii parohi Nicolae-Cătălin Mirişan – pentru parohia Cetate III şi Pr. Constantin Ciobotea – pentru parohia Cetate IV. Iar din 1. Octombrie 2018 Pr. Cosmin Nicolae Drugan pentru Parohia Cetate III.
Din anul 2020, Parohia Cetate IV, îl are ca preot paroh pe părintele Pop Ioan-Ersiliu.
C.Cimitirul(ele)
D. Activitǎţi culturale şi filantropice în trecut
E. Profilul actual al parohiei
Numǎrul de credincioşi: Comunitatea parohială Cetate IV - Sibiu are în componenţa sa 802 de credincioşi
Activitǎţi pastoral misionare, culturale, editoriale, filantropice, catehetice
Preoţii slujitori desfăşoară în cadrul Azilului o susţinută activitate filantropică dedicată în special beneficiarilor din azil, începând de la spovedania acestora şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi continuând cu diferite slujbe religioase (Sfântul Maslu, Sfeştanie, diverse rugăciuni) ce sunt pecetluite prin acte de milostenie trupească şi sufletească. Programul liturgic al bisericii parohiale se desfăşoară în zilele de miercuri, vineri (sfânta Liturghie şi Acatist, respectiv Paraclis), sâmbătă (slujbe de pomenire a celor adormiţi, iar seara Vecernia Mare) şi duminică (Utrenie, sfânta Liturghie, Vecernie cu Acatist). În prima miercuri din lună se săvârşeşte Taina Sf. Maslu de Obşte, iar în prima duminică din lună, Sfinţirea Mică a apei. La sărbătorile de peste săptămână, programul liturgic este similar cu cel de duminică, iar în ajunul acestora se săvârşeşte Vecernia Mare şi Litia.
Surse bibliograficeAparat critic Bibliografie finalǎ 1. Petre Beşliu Munteanu, Spitalul medieval din Sibiu, Ed. Honterus, Sibiu, 2008. 2. Petre Beşliu Munteanu, Spitalul şi Biserica Spitalului din Sibiu, sec. XIII-XVIII, Ed. Honterus, Sibiu, 2012.3. Pr. Dumitru Adrian Munthiu, Biserica Azilului din ruină Mireasa lui Hristos, Sibiu, 2010.
