La 15 ianuarie este ziua nașterii lui Eminescu și, deci, este „Ziua Culturii Naționale”. Să-l omagiem așa cum se cuvine pe poetul nostru național - să-i citim, să-i recităm versurile. Să le cântăm… căci sunt atâtea poezii ce pot fi cântate. E de datoria noastră, a românilor !
În ajunul sărbătoririi Zilei Culturii Naționale, Biserica ortodoxă cu hramurile ,,Sfântul Ioan Botezătorul ” și ,, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir “ de pe Calea Poplăcii, nr. 30, a găzduit, și în acest an, un program diversificat adresat tuturor celor ce simt românește. Intervențiile, prezentările, au aparținut unor membri din grupul de organizare reunit la inițiativa domnului Dumitru Cohal - epitropul bisericii, colonel în retragere, sufletul unor manifestări de elogiere a unor mari personalități ale neamului nostru, cu acordul și sprijinul preoților parohi ai așezământului: preot Dumitru Luca și preot Ioan Tătoiu. Ineditul acestor momente de cinstire a memoriei unor înaintași constă în aceea că, pentru realizarea acestor manifestări și-au dat mâna civili și militari, actori, rezerviști, studenți, fețe bisericesti, copii, tineri și vârstnici.
Așa a fost și duminică, 14 ianuarie, când, după Sfânta Liturghie, în biserica devenită neîncăpătoare, a urmat un program dedicat Zilei Culturii Naționale, de omagiere a lui Mihai Eminescu.
De ce găzduiește biserica astfel de manifestări? Domnul Dumitru Cohal a explicat în alocuțiunea sa, chiar în debutul programului acest aspect, înlăturând nedumerirea unor participanți. S-a subliniat că având în vedere rolul și misiunea bisericii noastre de a conduce și pregăti lumea pentru mântuire este firesc,normal, să se întâmple astfel. Aici, în sfânta biserică, sunt pomeniți, comemorați, omagiați sfinții, martirii și eroii care s-au jertfit pentru acest neam, iar Ziua Eroilor, așa cum știm, este fixată de Ziua Înălțării Domnului. Catedrala Mântuirii Neamului, simbolul spiritual al națiunii române, păstrează lista cu numele tuturor eroilor români cunoscuți, 1684 pagini, așezată în piciorul Sfintei Mese din altarul Catedralei Naționale. lăcaș de cult dedicat memoriei celor care s-au jertfit pentru țară și credință. Deasemenea, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, poate să-şi dezvolte iniţiativele, mai ales cele de comemorare, sub oblăduirea Patriarhiei Române. Biserica a fost și rămâne singurul loc în care românii s-au adunat în vremuri bune sau mai tulburi.
Mihai Eminescu, dincolo de geniala sa poezie, a avut toată viața o credință, făcându-și un ideal din lupta pentru propășirea nației române și a bisericii strămoșești.,, Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră’’, spunea adesea poetul.
Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”. Opera sa este diversă: poezie, proză, încercări de teatru. Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”.
Cine este Mihai Eminescu şi de ce este atât de contemporan? Academicianul George Simion, într-un interviu, răspunde : ,,Atât de contemporan şi de contestat. Românii văd în el un poet naţional. Această sintagmă enervează multă lume, dar eu cred că are acoperire. Dacă atâtea generaţii de cititori îl caută şi îl consideră poetul esenţial al românilor, trebuie să-l luăm în seamă. Adevărul este că ne place Eminescu… Mare poet, după părerea mea.’’
Programul omagial debutează cu recitarea unei poezii îndrăgite de întreaga asistență. Se cunoaște că între 1850 şi 1858 Eminescu şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. Avea o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram sau O, rămâi.
Fiind băiet păduri cutreieram, o evocare a vârstei mirifice a copilăriei în cadrul natural atât de propriu refugiului eminescian: pădurea, izvorul, susurul blând al apei, freamătul lin al ramurilor, luna, mireasma, vraja nocturnă, ne-a fost revelată de David Tătoiu, elev în clasa a VI-a, însoțit de copilul C. Bejan care strângea la piept portretul poetului. Pentru cei care s-au născut și au copilărit la țară, nimic nu poate fi mai frumos, cu plăcute aduceri aminte, decât farmecul naturii. Am retrăit primii ani de viață ascultând această minunată poezie recitată cu multă emoție și sensibilitate.
În Eminescu trăiesc toate durerile neamului său iar expresia cea mai vie a acestora este poezia Doina,
,, Cine a-ndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul, nemernicia’’.
Peregrinările prin ţară, popasul la Blaj - Roma noastră mică, la Sibiu, în oraşele de lângă Dunăre, la Putna şi aiurea, i-au prilejuit cunoaşterea de aproape a tuturor suferinţelor suflării româneşti întregi, ceea ce îi da dreptul să spună în ,,Doina’’:
,,Dela Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a.’’
Patima cu care iubea tot cea ce este românesc, a manifestat-o în toată viaţa sa: ,,Pentru mine, spunea poetul, nimic nu e mai scump decât neamul meu; trecutul lui, tot, este un nesfârşit şir de lupte glorioase.’’
Studenta plutonier Raluca Chiriac a recitat magistal poezia DOINA. Este una din poeziile cele mai populare și mai cunoscute de către cei mulți. Putem spune despre poezie că este un cântec despre durerea, suferința, dar și măreția poporului român. Eminescu a fost omul vremii sale. Poetul și publicistul a scris uneori ca un mare român, cu asprime, despre anumiți străini. Ca și toți scriitorii vremii sale – dorea să-i vadă pe români stăpâni la ei acasă și să vadă România întregită. Ca să înțelegem aceste puseuri de „ură” de care este acuzat Eminescu că le avea față de anumiți străini, nu față de alte popoare, să ne amintim cum era țara noastră pe vremea tinereții sale, când el se forma ca om. România exista numai în sufletele unor vizionari, în fapt, istoric și politic, era o sumă de țări supuse puterilor vecine. Oltenia și Muntenia, care formau Țara Românească, erau situate în orbita imperiului otoman (până la independența din 1877); Dobrogea, de mai bine de 400 de ani sub ocupație turcească; Moldova dintre Carpați și Prut, dependentă, aidoma Valahiei, cu care se unise la 1859, de imperiul Otoman; Bucovina, inclusiv cu mormântul lui Ștefan de la Putna, se găsea de la 1775 sub austrieci; Moldova dintre Prut și Nistru (Basarabia) ocupată de ruși (de muscali), din 1812; Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul se aflau din 1688 sub stăpânirea austriecilor, iar din 1867, încorporate Ungariei, până la unirea din 1918. Orice român, trăitor în aceste teritorii, nu putea să fie decât revoltat adânc și dornic de unificarea politică a națiunii sale, adică „naționalist”. Opera eminesciană a fost ecoul acestor trăiri.
În 1883, când a scris poezia „Doina”, Eminescu a fost un vizionar realist și nu unul utopic, fiindcă România anului 1918, pe care el și-a dorit-o atât de mult (ar fi avut 68 de ani), urma să se întindă exact de la Nistru până la Tisa.
La sărbătoarea Eminescului nu putea lipsi o poezie filozofică complexă, care sintetizează marile probleme ale existenței umane: cunoașterea, dragostea, moartea, relația cu universul, condiția geniului însetat de absolut. Unii critici afirmă că primul vers din poezia ODĂ reprezintă cea mai frumoasă înșiruire de cuvinte din întreaga lume.
Cu talent și pasiune, cu înțelegere și dragoste pentru filozofie, colonelul în retragere Vasile Duca a prezentat poezia ODĂ (în metru antic) în care Eminescu iși trăiește propria lui experiență sufletească:
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce..
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări..
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine,
Mie, redă-mă!
Pentru conf. univ. dr. Florin Coșuleț, prorector al Facultății de Litere și Arte din U.L.B.S., om de cultură cu totul special al orașului nostru, biserica, după cum spune, înseamnă acasă, chiar și atunci când se află departe de țară. Recunoștința este floare rară, adaugă. Este de neînțeles atitudinea unora de a uita trecutul, de a nu lua din pilda înaintașilor. În tinda bisericii au învățat românii carte, de aici a plecat graiul românilor în lume. Personal, cu atât mai mult în prezența studenților militari, nu are cum să dea uitării faptul că bunicul a participat la două războaie mondiale, că a participat la luptele de la Mărășești sub deviza lansată de generalul Eremia Grigorescu, ,,Pe aici nu se trece’’ , sau scena luptei cămășilor albe – ostași surprinși la scăldat pe malul Siretului, care au luptat cu inamicul în această ținută! Talentatul actor și regizor al Teatrului Național ,, Radu Stanca’’ recită poezia:
O, STINGĂ-SE A VIEȚII
O, stingă-se a vieții fumegătoare faclă,
Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!
N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,
Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,
Căci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica răbdare a omului de bine,
Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind
Un creier plin de visuri ș-o inimă de rând.
De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors
De mâinile uscate a vremii-mbătrânite.
Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:
Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soarte
Noroc fără durere, viață fără moarte.
Am pus de mult deoparte acele roase cărți
Ce spun c-a vieții file au vecinic două părți
Cu-a lor înțelepciune nimica nu se schimbă.
Cu dezlegări ciudate și cu frânturi de limbă
Ocupe-se copiii Eu pun o întrebare
Nu nouă, însă dreaptă nu liberă, dar mare.
Viața, moartea noastră noi le ținem în mâini,
Pe ele deopotrivă noi ne simțim stăpâni.
O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar
Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.
De ce țin toți la dânsa, oricât de neagră fie?
Ea împlinește oare în lume vo solie?
E scop în viața noastră - vun scop al mântuirii?
Nu junghiem ființa pe-altarul omenirii?
A gândului lucire, a inimii bătaie
Ridică un grăunte din sarcina greoaie
Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân
Pe altu-n astă lume îl doare mai puțin?
O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăț
Ca viața-mi preț să aibă și moartea s-aibă preț,
Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:
Că-i visul unei umbre și umbra unui vis.
O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,
De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?
De ce-n al vieții mijloc, de gânduri negre-un stol
Mă fac să simt în minte și-n inimă un gol?
De ce de pe vedere-mi tu valul ai rărit,
Să văd cum că în suflet nu am decât urât?
Viața mea comună s-o târâi uniform
Și să nu pot de somnul pământului s-adorm?
Zadarnică, pustie și fără înțeles
Viața-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.
Eu nu mă simt deasupra și nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt
Pentr-o minciună mare ori mare adevăr.
Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,
Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,
S-omor și eu pe altul sau să fiu omorât
Și făr’ de nici un titlu în lume să mă-nser
Căci ce-i, la urma urmei, minciună, adevăr?
Să țin numai la ceva oricât ar fi de mic
Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic.
Corul studenților Academiei Forțelor Terestre ,, Nicolae Bălcescu ” din Sibiu, dirijat de studenta caporal Mihaela Maftei, formație prezentă și de această dată în viața cetății la o manifestare de suflet, patriotică, au încântat asistența cu interpretarea unor piese pe versurile luceafărului poeziei românești: ,,Dintre sute de catarge’’, ,,Pe lângă plopii fără soț’’. Acompaniat de cor și chitară, studentul plutonier major Rareș-Andrei Păuna, cu talentul și prezența sa scenică, nelipsit din programul unor manifestări de aleasă ținută din peisajul cultural sibian, au interpretat piesele ,,Eminescu’’, ,,O,rămâi’’(împreună cu studenta plutonier Raluca Chiriac) , ,,Dor de Eminescu’’, întregul corp de artiști amatori militari entuziasmând numeroasa asistență, inclusiv pe comandantul și rectorul A.F.T. , gl.bg.prof.univ.dr.ing.Ghiță Bârsan, cetățean de onoare al Sibiului. Este recitată de către studenții Mădălina Vizitiu și Luca Sebastian poezia ,,Rugăciune’’ ce poate fi citită și la baza statuii din fața lăcașului care a găzduit acest înalt act de cultură , apreciată ca reprezentând cel mai frumos IMN închinat Maicii Domnului:
RUGĂCIUNE
Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugâmu-ne-ndurărilor
Luceafarului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată
Lumină dulce, clară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
Acompaniat de grupul coral al studenților coordonați de preotul militar Florin Pavel , actorul Florin Coșuleț citează poetul Nichita Stănescu:
,,Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: N-a făcut nimic bun în viața lui, decât această bancă de lemn, punându-i de jur-împrejur marea. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.’’
Talentatul actor continuă recitalul cu o superpoveste despre Mihai Eminescu, creație a scriitorului Geo Bogza (mare admirator al operei eminesciene), scrisă de acesta cu sufletul pe masă:
"Pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ sub
chipul unor moșnegi gârbovi sprijiniți în toiag și cu sandale rupte, se
întâmplă să bată pe la ușile oamenilor la căderea nopții, iar de multe ori
erau izgoniti.
Odată i-a prins noaptea pe câmp și odată cu ea o ploaie care le-a
udat veșmintele și i-a umplut de noroi. Și tot rătăcind ei, numai într-un
tâziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul
în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâșie, dar numaidecât s-a
auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Și au raspuns:
- Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta și copiii
abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândețe.
- Mario, ia mai pune niște vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână
după o doniță cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!
Și le-au dat să se spele și să se șteargă cu ștergare albe și i-au
ospătat și i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui și busuioc.
A doua zi dimineața, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus
și în traistă niște mere cum nu mai văzuseră și le-au urat drum bun.
Cum au iesit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.
- Doamne, fă ceva pentru oamenii aceștia, că tare ne-au primit frumos!
- Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiași.
- Fă ceva, fă să-ți vadă măcar o dată sufletul.
- Să-și vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?
- Da, Doamne, să-și poată vedea sufletul, așa cum vedem noi plopul
acela, de acolo.
- Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
Iar dupa o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu’’
Contribuind consistent la reușita programului omagial, actorul Florin Coșulet își încheie recitalul cu poezia lui Benone Burtescu,
CA SĂ FII REGE
Ca să fii rege peste animale, nu-i cine ştie cât.
Trebuie doar să fii mai puternic decât ele. Şi-atât.
Ca să fii rege peste păsări este puţin mai greu. Dar frumos.
Trebuie să zbori mereu mai înalt decât ele, niciodată mai jos.
Ca să fii rege peste flori, trebuie să scoţi la hotare mărăcinii şi spinii,
Şi, mai ales, trebuie să înmiresmezi către lume mai mult decât crinii.
Ca să fii rege peste stele, trebuie să te aşezi printre luceferi-călător spre Orion,
Şi, reprivindu-te de jos, să fii mai luminos decât oricare. Şi fără tron.
Ca să fii rege peste ape şi vânt, trebuie să înveţi osanale, ca îngerii,
Şi să le-aduci pe pământ, alinare pentru lacrima orbilor din Valea Plângerii.
Ca să fii rege peste oameni,este mai greu decât toate altceva.
Trebuie să trăieşti şi să mori pentru ei, învăţându-i ce-nseamnă a iubi, a ierta...
Dar, cel mai minunat este să poţi fi rege peste tine însuţi,
Atunci când alegi binele, fie din bucuria altuia, fie din plânsu-ţi.
Şi să încheiem înţelept şi frumos. Şi, mai ales, cum se cuvine.
Încoronarea ta o face Hristos, când mergi pe drumul dintre rău şi bine.
În clipa aceea, Veşnicia te cumpăneşte.
Dacă vrei să fii rege, alege binele!
Hai, grăbeşte!
Se cuvin spuse câteva cuvinte despre cei care au trudit pentru ca acest eveniment să aibe loc. Astfel, ne-am putea întreba de unde vine acest imbold al prezentatorului, Dumitru Cohal, de a recidiva în organizarea unor astfel de manifestări patriotice, de suflet, cu mare priză la public? Pentru cine îl cunoaște nu este nicio surpriză! A îmbrățișat de mic cariera armelor, s-a pregătit permanent, cu mari sacrificii, pentru a-și apăra țara la nevoie, a lucrat într-o instituție militară de învățământ de prestigiu a armatei noastre contribuind decisiv la formarea unor promoții de ofițeri de artilerie cu dragoste de neam și țară. Născut în Cristinești, în imediata vecinătate a Ipoteștilor lui Eminescu, în triunghiul format de localitățile Liveni – locul de naștere al marelui George Enescu, Botoșani – ce ne amintește de istoricul Nicolaie Iorga și Ștefăneștii poetului florilor – Ștefan Luchian, nu o dată a afirmat că aceste plaiuri, prin marile personalități pe care le-a zămislit și operele lor, reprezintă baza culturii poporului român.
Preotul Ioan Tătoiu, tatăl celui mai mic recitator din program, om dăruit cu mult har de Cel de Sus, cu cuvântul și fapta, a fost permanent alături de inițiatorii acestei manifestări omagiale. De la prima întâlnire cu acest duhovnic ți se transmite acea liniște necesară sufletului. Nu o dată părintele paroh a afirmat:
,,Eu cred că esența a ceea ce înseamnă Eminescu o reprezintă afirmația lui Mircea Eliade: ,,Dacă poporul român dispare și rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii.’’
Cuvântul de mulțumire pentru participanții la eveniment, pentru realizatorii acestei activități și de încheiere a acestei înălțătoare întâmplări a fost rostit de preotul paroh Dumitru Luca, ctitorul acestei monumentale biserici. Printre caldele cuvinte rostite, sfinția sa a spus: ,, Afirm că atâta timp cât bisericile noastre vor fi pline există speranța că în România vom fi mereu stăpâni la noi acasă.’’
Pentru toți cei prezenți, o numeroasă asistență, activitatea a însemnat un semn de înalt respect și considerație pentru opera poetului național și universal Mihai Eminescu, un îndemn de a ne refugia în liniște și a re(citi) poeziile dragi românilor, un bun prilej de a mai atenua din stresul cotidian și a reflecta asupra versurilor poetului și a vremurilor de ieri și de azi.
Cu mulțumiri pentru gazde, organizatori, prezentatori și interpreți,
Un spectator: col.(rtg) Valeriu Toma
